Butterflies? Maybe Hurricanes
Niciodata nu mi-au placut insectele. Chiar si fluturii – sunt superbi cand vine vorba de coloritul aripilor, dar isi pierd din farmec atunci cand am ocazia sa ma uit de-aproape la corpul lor, la fosta larva, purtatoare acum de aripi surprinzatoare. Nu este o reactie de dezgust, ci mai degraba de teama in fata inofensivelor insecte. Zice-se ca unii oameni si-au facut chiar un hobby din a privi fluturi in zbor.
Sunt atat de populari incat i-am asociat si cu emotiile, cu anxietatea. Ora este mult prea inaintata, insa fluturasii din stomacul meu inca au activitate. Tin mortis sa isi faca simtita prezenta deoarece in mai putin de 10 ore, cele 5 elemente ale intregului HyPR vor pasi in faza de preselectie a Olimpiadelor Comunicarii. Exciting, ain’t it?
Despre sperantele si asteptarile mele/noastre referitoare la aceasta prima etapa, despre felul in care am pasit in competitie, voi scrie intr-o alta zi, la o ora ceva mai accesibila. Momentan, insemnarile mele se vor opri aici.
Butterflies? More like hurricanes…
Fotograful amator recunoaste…
… am si eu o problema *cries* Bine, am mai multe, cu raceala cu tot, dar motivul principal pt care ma plang este faptul ca tocmai mi-am dat seama that I register an Epic Fail when it comes to taking pictures. Instantanee, mai precis. Fara blitz (o da, si am un aparat destul de interesant, care se pare ca imi “misca” toate pozele cand nu are optiunea de blitz activata… hmmm…. interesting….) Si mai ales cand toata lumea in jurul tau has much too much fun to keep still for me to take any such respectable pictures. Not fair, I say.
Dar de prins in poza pe lemming-ul de serviciu tot l-am prins, so there, and she shall be immortalised here for your enjoyment. Therefore, enjoy!
The master photographer + her complementary toaster
In the left corner: *pampampampampaaaaam!* Za lemming/Base/Alexandra: three names, one person, and a camera too! (care nu se vede, but humour me…)
In the right corner: *pampampampampaaaaam!* Za Tudor!
Si pentru a dezlega misterul of “that there stencil” pe care Gabi, minion #1 si eu, minion #2, am simtit ca trebuie neaparat s-o tragem in poza… well… there ya go…
Si nu-i asa? … eh? … cum?! … nu e!?!?
That’s it from me. Restul pozelor din pacate sufera in tacere ascunse in bravul meu aparat caruia ii este atat de frica de intuneric ca-mi tremura in maini cand n-are suficienta lumina. Oh well. Asta-i viata.
*Dani logs off*
Impromptu Flickr
Doamnelor si domnilor, astazi va prezentam in exclusivitate echipa HyPR in imagini! Da, intr-adevar, iesim din anonimatul vizual (patru cincimi din noi, pentru ca Lemmingul era cel/cea care facea pozele)… pentru ca meritam sa stiti cu cine stati de vorba.
Without further ado, si cu ocazia team-drinking-ului post-inscriere… *trompete*
The one… the only… the Tudor!
Hmmm… ATL sau BTL?
Go forth, my minions, and photograph that there stencil!
The next hit song from Coco Rosie – Beautiful Girls
Si totusi, cate vacute are Tudor aici?
Dani: “Deci, femeia a murit doar pentru ca si-a cumparat pantofi rosii?!”
Gabi: “Nu-i adevarat! Word-of-mouth are impact mai mare decat un print!”
Elly’s mysterious smile, si o Timisoreana (?) bruna
Sa blogaresti sincer, cu tine insuti
Acum multi ani, aproape o treime din existenta mea, cand pentru mine internetul insemna mIRC (yes, been there, done that, got the T-shirt), o anumita idee incepea sa penetreze subtil cateva medii sociale cheie. Fenomenul se numea, lamely enough, web log, iar mediile vizate erau, in mare, studentii conectati la retele de campus (you know, those amazing communities that have offered us stuff like facebook and neopets!) si angajatii tineri (pana in 35 de ani) ai companiilor care le ofereau calculatoare individuale. (pe vremea aceea, chiar si in the United States of the Promised Land, procentul de calculatoare pe om era cu destule zecimale).
Ce se intampla cu aceste web log-uri? Avand in vedere ca registry era gratis, posesorii unui web-log se bucurau de un fel de hibrid semi-pervers intre jurnal personal, dar vizibil pentru oricine cunostea URL-ul si ziar extrem-de-local in care apareau, de cele mai multe ori, cronici despre frat parties sau alte evenimente “de marca”.
Totul a luat o intorsatura interesanta din punct de vedere socio-antropologic in momentul in care cativa blogeri mai vehementi au realizat ce diferenta pot face scriind si despre lucruri cu un mai mare impact decat evenimentele din micro-universul propriu. S-au nascut clustere de opinii, s-a nascut “propaganda de blog”, au aparut post-uri cu zeci de comentarii mai mult sau mai putin obiective la adresa unor idei sau intamplari.
Acesta a fost momentul, candva prin anul 2005, as zice, cand blogul a devenit ceea ce este astazi. Desigur, de cand societatea a inceput sa asimileze conceptul de free speech, de putere a opiniei publice, blogurile au devenit un instrument important. Avand in vedere ca opinia publica este formata, pe de o parte, din figurantii ei de zi cu zi (acestia fiind noi) si, pe de alta, din oficialitati, institutii si “reprezentanti ai poporului” care, teoretic, isi desfasoara activitatile “with our best interests in mind”, era clar ca va fi exploatat pana la saturare orice mediu de exprimare care le-ar da figurantilor posibilitatea de a se exprima in mod individual, direct, fara a trebui sa recurga la metode care, de cele mai multe ori, filtreaza si trunchiaza informatia, cum ar fi ONG-urile, dreptul la replica, sondaje commissioned de autoritati, si asa tot mai departe si mai departe.
De vreun an incoace, am fost si eu rapusa de instinctul de turma. Am un blog, citesc blogurile altor oameni. De ce? Chiar, de ce?! De ce oare imi mananc jumatate de ora pe zi citind despre cuierele, excursiile, cartile citite, ceaiurile baute (etc pana la epuizare) ale altor oameni la fel de invizibili ca si mine? Cand tu, pentru ei, esti un IP iar ei, pentru tine, sunt o statistica pe google analytics? Raspunsul clar ar fi din interes uman. Raspunsul uman ar fi dintr-o curiozitate clara. Simti ca te apropie ceva de acesti oameni pe care nu ii cunosti, simti ca te-ar interesa sa afli ce muzica mai asculta, pentru a descoperi noua iubire care sa iti incununeze iPod-ul, simti ca, undeva, in strafunduri, ii dai dreptate in ceea ce priveste acel ultim tip cu care se intalnea. Si mai e ceva, un sentiment inefabil al apartenentei la o comunitate (denumita, pompos-idiot, blogosfera). Pentru ca omul este un animal social care ar da orice sa apartina, sa impartaseasca, sa discute in conctradictii constructive, sa aiba un blogroll, sa aiba comments, sa aiba imaginea de accomplished speaker for a greater group.
All semi-cynical appreciations aside, blogul poate fi orice faci tu din el. Primul pas este alegerea unui provider (care, pana la urma, e la fel de relevanta – sau nu – ca alegerea unui e-mail provider), doar ca in loc de intrebarea “yahoo, hotmail sau gmail?”, intrebarea viitorului blogger poate suna ca “blogger, wordpress sau livejournal?”. Pe Blogger e desfasurarea cea mai mare de forte; continui sa cred ca cele mai multe bloguri au un “.blogspot” in coada. Serviciul beneficiaza de google blogsearch, asa ca, daca scrii vreun post cu niste cuvinte-cheie, vei avea satisfactia sa-ti vezi numarul de vizitatori triplandu-se peste noapte. Imi aduc aminte ca citeam, candva dupa Valentine’s Day (excuse me while I go puke), pe blogurile catorva oameni, uimirea lor ca, doar pentru ca au scris despre acest eveniment – dintr-un pdv pur personal, de cele mai multe ori – s-au trezit cu un car de vizitatori interesati. De asemenea, spre deliciul meu de-a pururi, cei mai multi emo-kids de provenienta sud-est asiatica au bloguri pe Blogger. Pe langa faptul ca au cele mai tari template-uri, au si cele mai simpatice post-uri ever. Ingenunchez cu capul plecat in fata abilitatii lor de a spune “nobody understands me, nobody cares” in atatea moduri noi si creative. Talk about thinking outside the box…
Pe wordpress, cu riscul de a suna dezinformata, sunt bloguri ale unor oameni inteligenti – interesanti. Acestia sunt cei care au ceva nou de spus, cei care, chiar si dintr-o experienta personala, pot divaga lin si gratios in probleme de interes general cu care poti sa te identifici (sau nu, dupa caz). Majoritatea blogurilor care imi plac, ma amuza sau ma pun pe ganduri sunt hosted de acest serviciu. Si, ar mai fi ceva: avantajul meu de bloger, acuma, este ca pot sa par dezinformata – pentru ca este domeniul meu personal. Aici pot sa scriu orice aberatii vreau. Aici nu am nici o responsabilitate, fata de o autoritate sau persoana in fata careia trebuie sa imi prezint sursele, nu trebuie sa preiau stiri de la agentiile de presa. S-ar putea discuta la nesfarsit despre responsabilitatea blogerilor (mai ales a acelora cu trafic mare) in fata publicului lor. Well, guess what I learned from two years of debate-club: daca eu reusesc sa imi conving cititorii ca cerul este roz bonbon cu picatele, si ei ma citeaza mai departe ca sursa, atunci toata confuzia si disagreement-urile academice care vor deriva din asta nu vor fi vina mea. Vor fi vina oamenilor care au preluat o sursa subiectiva, si care s-au lasat convinsi fara sa verifice, macar, pe wikipedia (hah, cat e de vorbit si despre wikipedia, fraaate!)
In final, pentru a termina de acoperit trinitatea magica, pe livejournal sunt visatorii. Persoane care scriu poezii, short stories sau fanfic-uri (povestiri scurte cu plot original dar personaje preluate dintr-o “opera” deja existenta – carte/film/anime), persoane care deseneaza, comunitati care sunt fani ai unui personaj/film/carte/bla, whatever. Aceia sunt oamenii talentati, care folosesc comunitatile online din care fac parte pentru a primi feed-back constructiv asupra creatiilor lor.
Asta e “to get you started”. Ce faci tu mai departe cu blogul tau depinde exclusiv de talentul, ambitia si personalitatea ta. Poti sa il folosesti ca sa te defulezi, ca sa visezi, ca sa povestesti, ordonat, intamplari de zi cu zi. Poti sa te antrenezi pentru o cariera in jurnalism, sa iti postezi capitole din “the next great American novel” (eat this, Philip Roth – asta asa, apropo de mai nimic), sa postezi poze de la munte (desi exista DevianArt, dar acolo toata lumea stie ca toate user name-urile bune sint deja luate *sigh*). Dupa parerea mea, e important sa fii sincer in ceea ce scrii, pentru ca antenutele invizibile ale subconstientului uman (colectiv sau nu) detecteaza intodeauna, fara gres, momentele cand incerci sa pari mai mult decat ceea ce esti de fapt. Desi, in ultima instanta, pe blogul tau poti sa fii orice, desi asta nu garanteaza ca vei avea si trafic.
Ce facem noi cu blogul asta e o alta poveste. Cand l-am creat, nu am vrut sa fie un jurnal de bord al echipei – sau cel putin nu neaparat. Nici un album de poze online. Si, in masura in care putem sa ne fofilam de acest lucru, nici un mic news-report despre cele mai noi trenduri in PR. Desi ar fi absolut utopic daca am reusi sa scriem aici despre vrute si nevrute care au legaturi exclusiv tangentiale cu motivul pentru care am devenit noi, de data aceasta, o echipa - vrute si nevrute care sa decupeze bucatele de pareri personale, principii, sa deseneze o silueta a personalitatii noastre individuale sau colective.
Si asta, pentru ca, observand trendurile de pe bloguri in momentul asta, mi se pare ca aceasta strategie ne-ar asigura o nisa inca neexploatata. And it’s all about niches, in blogs as elsewhere.
Va dorim blogareala placuta, si asteptam cu nerabdare sa va citim si sa ne cititi.
Lemmingul a terminat de batut campii.
Micro-PR
5. Cinci văcuțe. Coincidență? Oamenii de știință spun că da, însă eu mă îndoiesc în continuare. Să revenim așadar la oile noastre. Cugetând despre PR, mi-am adus aminte de ceva, și apoi am constatat că nu întâmplător. În urmă cu jumătate de an am fost vizitat de un grup de cunoscuți internaționali, cunoscuți cărora le-am servit drept ghid amator timp de două zile. De ce? Pentru că stăteau două zile în România și voiau să vadă câte ceva din ea, altceva decât obiective turistice.
Așa cum se întâmplă din când în când, un internațional și-a uitat telefonul în tren. A urmat așadar o plimbare prin zona Gara de Nord, Gara Grivița, 1 Mai în căutarea trenului, plimbare plină de discuții cu angajați CFR și taximetriști, cu diferite grade de amabilitate, de la “ca o lămâie” la “ca un grapefruit”. Ceva mai târziu am privit cu dezgust cum un învârtitor de mici încerca să crească prețul cu 100% ca “să facem și noi un ban”. Bineînțeles că momentele de acest fel au fost destul de rare, dar asta nu m-a ajutat să nu mă crispez la gândul că asta este imaginea pe care și-o formează internaționalii despre țărișoara noastră, despre noi.
Where I’m going with this, you ask? Mi-am dat seama atunci că imaginea unei țări către lumea largă este dată doar parțial de către pliante turistice și media. Componenta importantă în acest context este relația directa român-străin (un fel de BTL, dacă nu ne sfiim să forțăm un pic paralela), importanța stând în faptul că se adresează străinilor interesați la un nivel mai adânc decât al privitorului TV. Unui target relevant, am putea spune.
Dezvoltând încă un pic, a avea o viziune despre străin ca musafir mai degrabă decât ca intrus are un efect pozitiv în formarea imaginii naționale pentru că folosește legătura directă ce se formează între doi indivizi, mai capabilă decât cea dintre un individ și un print sau un comunicat de presă. Comunicarea prin atitudine este eficientă pentru că este sinceră. Întrebarea la care sper să găsesc răspuns este dacă imaginea unei companii se poate întări asemănător, prin angajații acesteia și atitudinile lor.
Tudor out
Karma cuantica
Zilele ca un puzzle. Piesele s-au asamblat deja, si acum jucatorii pot sa respire usurati.
Ieri ne-am intalnit cu Gabi (membrul nr.5, conform formularului de inscriere 
) la fix, in fata Ceainariei. Am gasit singura masa libera de acolo. Am prins ultimul metrou pana acasa. Astazi am terminat de pigulit “the devil strategy” exact cand trebuia sa plec la cursul de japoneza.
Nu-mi ramane decat sa cred ca e ceva in aer, un fel de chemistry intre noi, care ne leaga si ne impinge mai departe (mai acana 
). Asa cum ideea cu Olimpiadele Comunicarii a venit exact atunci cand trebuia sa vina. Asa cum rezolvarea temei de preselectie a incaput la fix in formular (de la 10366 de caractere, gaaah!). Asa cum totul se rezolva just so. Just exactly right.
Putem sa rasuflam usurati, dar jocul continua. Daca vom face o impresie pe atat de buna pe cat sper eu ca vom face (ce conceited suntem azi, donshoara!), mai avem multe de indurat, de spus. We shall continue to shuffle concepts and eventually reach creative PRforming 
.
Am uneori senzatia ca nu pot fi chiar eu atunci cand scriu pe acest blog, as opposed to when I’m writing on my own blog. Pentru ca incerc sa scriu ceva care sa reflecte ideile tuturor celor 5 hyper-membri.
Si acum va las cu intrebarea: Cate vacute am eu aici?
Tudor, preia legatura.
Lemmingul de serviciu, over and out.
Yosh!
Oh wow… 23:44 zice calculatorul meu, tocmai iesita din masina (all hail the very nice person who gave me a ride home!!), haina proaspat aruncata pe pat, si uite-ma scriind pe blog. Nu c-ar fi ceva nou; in cazul meu, ciclul serviciu-pat e de obicei intercalat de o doza buna de calculator (read: net), care doza a inceput sa scada simtitor in ultima vreme, spre o mai buna sanatate a ochilor mei… doar asa, un pic…
Right. 23:44 it was, fresh from the roadtrip (yoy, ce frig era afara!) But but but! Fresh from the meeting too! Yay!! pentru intalnire, si pentru proiect, si pentru Olimpiada in general! Oh wow… not to sound lame, dar incepusem totul cu o usoara tenta de stress de pe urma serviciului, ca deh, normal ca azi pe la jumatatea zilei a trebuit sa aflu ca /maine/ e, de fapt, un anumit deadline, si peste vreo cateva ore all the stress was *gone!* Iar acum e 12 fara ceva, si sunt asa treaza si hyped up (heh!) cum n-am mai fost de ceva vreme.
Ador brainstorming-ul, ador schimbul de idei, ador /aparitia/ lor pe nepusa masa si discutii in 5 (beautiful number, neh?), scrisul la lumina mobilului (desi /someone/ might not have liked it all that much *snicker snicker*) si vai, Ceainaria de la Cotroceni, finally, finally, dupa 2 ani de incercari nereusite de a ajunge si acolo uite ca m-am trezit sorbind un ceai in semi-intuneric with the best people I could ever find ’round me. Yay! And I’m not being mushy, I’m never mushy, I have /proof/ to vouch for that!
Azi a fost o zi *buna*. Ieri, de fapt, e deja 00:03 *dorks around* *grins madly*
Si acum la culcare cu mine. Maine o iau de la capat. Yaaay!!
*Dani logs off*
Here we are
Au fost doua saptamani lungi si agitate (in cea mai buna traditie personala). Nu stiu de unde am reusit sa strangem o echipa asa agitata, preocupata de tot si toate (fraaaaaaaate, ce cliseu! *dork*), asa de willing and wanting sa descopere lucruri noi, sa traiasca experiente care sa o imbogateasca. Suntem niste minunati, desigur, niste frumoase si un inteligent, nicaieri de gasit oameni mai kick-ass ca noi. 
Si acum… Realitate, preia legatura!
The sum is greater than the parts. Zau? Ne-am pus cap la cap all our hopes and expectations, black holes and revelations. Si suntem gata sa ne jucam. Sa jucam un joc, sa jucam un rol. Ne-am propus sa fim o agentie de PR in miniatura, a bonsai-PR agency, si sa fim cat mai eficienti, pragmatici, empatici cu nevoile clientilor nostri, dezgoliti de cliseele care deja circula prin industria vanzarii de imagine personala/corporata.
Sigur, aceste clisee sunt tactici si strategii aproape perfecte (dovada fiind numeroasele dati cand ulciorul a mers la apa), dar de ce sa te limitezi la o reteta doar pentru ca a dat rezultate, in trecut, /pe alte campanii/? Cand poate exista o cale mai scurta, mai curata, poate exista ceva mai destept, ceva mai sustainable, ceva care face uz de mai putine resurse, intr-un fel de regula rasturnata a lui Pareto: cu 20% din resursele puse la dispozitie, am obtinut 80% din rezultatele cerute. Si restul poate sa fie tacere.
Va veni si momentul cand vom vorbi despre noi, despre cum ne-am cunoscut, cum ne-am gasit, cum ne-am lipit unii de altii, cum am copt rezolvarea temei de preselectie – un pic de branza presarata deasupra, tava unsa bine cu ulei. De masline, extravirgin, presat la rece, pentru ca nimeni nu poate spune ca we hold back on what we have. Pana atunci insa, ne ducem sa mai pigulim un pic strategia. Dracusorul ala, treaba aia inefabila care e intotdeauna la distanta de one armlength plus one inch away.
Si ca un disclaimer pe final: acesta va fi primul si singurul post de pe acest blog care a spart “al patrulea zid” si s-a adresat unei audiente, in the full knowledge that the audience exists and is watching. De acum inainte, va fi un blog obisnuit, un fel de hibrid de menage intellectuel au cinq, in care toti cei cinci actori isi vor intoarce (poate un pic prea obviously) spatele spre cel de-al patrulea zid. The only animals harmed in the making of this movie were the cats on icanhascheezburger.com, site pe care unii dintre noi il vizioneaza cu religiozitate in fiecare dimineata, la cafea.
All hail the Ceiling Cat, for he is our salvation.
